După antrenamentul echipei, copilul ajunge acasă și primește o nouă serie de explicații. Părintele îi arată cum trebuia să lovească mingea, unde trebuia să se poziționeze și ce a greșit în timpul jocului. În weekend, organizează un antrenament suplimentar pentru a corecta problemele observate.

Intenția poate fi una bună. Părintele vrea să își ajute copilul să progreseze și consideră că antrenamentul suplimentar poate face diferența. Totuși, pentru copil, situația poate fi trăită diferit. Antrenamentul nu se mai încheie atunci când pleacă de la teren. Evaluarea continuă acasă, iar părintele devine încă o persoană în fața căreia trebuie să demonstreze că poate juca mai bine.

Problema nu este orice pasă schimbată în curte și nici orice activitate sportivă făcută împreună. Diferența apare atunci când părintele nu se mai joacă alături de copil, ci începe să îi organizeze pregătirea, să îi corecteze constant execuțiile și să îi evalueze progresul.

În acel moment, relația dintre ei începe să includă și o relație de antrenor–sportiv și se poate neglija relația părinte-copil.

A cunoaște sportul nu înseamnă automat a ști să antrenezi

Un părinte poate fi un fost sportiv, poate urmări fotbal de mulți ani sau poate înțelege foarte bine cerințele unei poziții. Aceste cunoștințe pot fi valoroase, dar nu sunt suficiente pentru a antrena eficient un copil.

A executa bine un procedeu și a-l preda sunt două lucruri diferite. Antrenorul trebuie să adapteze explicația la vârsta și nivelul sportivului, să aleagă exercițiul potrivit, să observe cauza unei greșeli, să înțeleagă când este necesară corectarea și să explice corecția într-un mod potrivit. Trebuie să diferențieze între o execuție nereușită, o decizie nepotrivită și o acțiune afectată de cerințele situației.

Fără această diferențiere, părintele poate încerca să corecteze un lucru pe care l-a interpretat greșit. Copilului i se poate spune să paseze mai repede, deși problema este că nu observă suficient de devreme poziția colegului. I se poate cere să repete separat o execuție, deși dificultatea apare numai atunci când este presat de un adversar.

Faptul că părintele înțelege fotbalul, nu înseamnă că are pregătire în domeniu și că îl poate preda. Nici pregătirea profesională a părintelui nu rezolvă însă toate problemele. Un părinte care este și antrenor calificat poate cunoaște metodologia potrivită, dar rămâne implicat afectiv în evoluția propriului copil. Competența profesională și neutralitatea relațională nu sunt același lucru. Când un părinte își antrenează copilul, există riscul ca acesta să fie prea implicat emoțional și de fapt, să nu îl ajute cu adevărat pe copil. Părintele poate avea cerințe din perspectiva unui părinte și din cunoștințele lui. Copilul nu are aproape niciodată aceeași perspectivă sau set de cunoștințe ca un adult. Ar fi absurd să îi cerem să facă un lucru pe care noi îl găsim banal sau simplu, pentru că noi îl găsim astfel, dar oare copilul îl vede la fel? Oare înțelege cu adevărat care este cerința? Daca el nu înțelegem asta, noi înțelegem că e slab că nu înțelege sau pentru că execută greșit? (cu siguranță trebuie să îi și transmitem asta ca să o simtă cu adevărat) Oare i se explică cerința astfel încât să o înțeleagă și el?

Sunt mulți factori care împiedică relația dintre părintele-instructor și copilul-instruit să funcționeze, iar dacă nu suntem siguri că îi cunoaștem care sunt și că îi stăpânim cu adevărat, atunci antrenamentele e posibil să nu ofere rezultatele dorite.

Copilul nu se află în fața unui antrenor obișnuit

În relația cu un antrenor, copilul poate accepta o corectare ca parte a antrenamentului. Atunci când aceeași corectare vine de la părinte, mesajul poate căpăta o semnificație diferită.

Părintele nu este doar persoana care îi explică o execuție. Este și persoana de la care copilul caută protecție, acceptare și siguranță. Din acest motiv, nemulțumirea părintelui poate fi resimțită mai puternic decât observația unui antrenor.

O grimasă, o comparație cu alt jucător sau repetarea exercițiului până când execuția iese „cum trebuie” poate fi interpretată de copil ca un mesaj despre propria valoare. El poate înțelege că nu muncește suficient, că nu este destul de bun sau că îl dezamăgește pe părinte.

Acesta nu este neapărat mesajul pe care adultul intenționează să îl transmită, dar poate fi însă unul dintre mesajele pe care copilul îl va primi.

Propriile obiective pot ajunge în programul copilului

Părintele poate vedea în copil calități pe care ar dori să le dezvolte. Poate considera că are o oportunitate pe care el nu a avut-o sau că poate ajunge mai departe dacă muncește suficient.

Dificultatea apare atunci când obiectivele adultului sunt tratate ca și cum ar aparține automat copilului.

Părintele poate urmări selecția la o academie, un contract sau o carieră profesionistă. Copilul poate fi interesat, în etapa respectivă, de joc, de relația cu echipa sau de bucuria de a practica sportul. Chiar dacă își dorește și el performanță, ritmul în care poate răspunde cerințelor nu este stabilit numai de ambiția adultului.

Când părintele preia antrenarea copilului, propriile așteptări pot intra direct în fiecare exercițiu. O execuție ratată nu mai este doar o greșeală normală de învățare. Poate deveni un semn că sportivul nu tratează suficient de serios pregătirea sau că nu valorifică efortul făcut pentru el.

În acest fel, antrenamentul suplimentar poate ajunge să urmărească mai mult reducerea neliniștii sau alte nevoie ale părintelui decât nevoia reală a copilului. Adultul simte că trebuie să intervină pentru ca progresul să nu fie pierdut, iar copilul simte că trebuie să accepte pentru a nu-l dezamăgi.

Refuzul devine greu de exprimat

Atunci când antrenorul propune un exercițiu, sportivul se află într-un cadru în care pregătirea este normală și așteptată. Sportivul știe că aste trebuie să se întâmple la antrenament. În relația cu părintele, limitele sunt mai puțin clare.

Copilul poate fi obosit sau poate să nu dorească un antrenament suplimentar. Totuși, refuzul nu se referă doar la activitate. El poate părea un refuz al ajutorului, timpului și sacrificiilor oferite de părinte.

De aceea, participarea copilului nu arată întotdeauna cât de mult își dorește activitatea. Poate participa pentru că îi place, dar și pentru că se teme de nemulțumirea părintelui, vrea să evite un conflict sau simte că trebuie să demonstreze că apreciază efortul făcut pentru el. Deci antrenamentul nu va mai fi despre antrenare. Rezultatele vor apărea pe măsură (sau nu vor apărea). Astfel se instalează de fapt un cerc vicios în care sportivul face ceea ce trebuie să facă pentru a nu-și dezamăgi părintele, nu pentru că își dorește să o facă și să obțină rezultate. Părintele poate observa această atitudine cu care probabil nu va fi de acord și va continua instruirea. Iar în final, avem un întreg ciclu care se auto-întreține și care nu servește niciunuia dintre obiective: 1. părintele vede cum selecția la o academie sau la o echipă de seniori se îndepărtează (în ochii lui), 2. copilul nu mai vede jocul, sensul sau bucuria de a mai practica sportul (pentru că nu mai resimte bucurie, nu?).

În timp, sportivul poate începe să asocieze pregătirea cu obligația de a răspunde așteptărilor familiei. Motivația sa devine mai greu de separat de presiunea relației familiale. Aceasta nu înseamnă că orice solicitare sau disciplină reduce motivația. În sport există efort, reguli și activități care nu sunt plăcute în fiecare moment.

Problema apare atunci când copilul nu mai poate diferenția între dorința proprie de a progresa și nevoia de a păstra aprobarea părintelui.

Greșeala intră în relația de familie

Greșeala are un rol firesc în învățare. Un sportiv încearcă, nu reușește, primește informații și încearcă din nou.

Atunci când părintele este și antrenor, nereușita poate continua dincolo de teren. Tensiunea apărută în timpul exercițiului poate rămâne prezentă la masă, în mașină sau în conversațiile de acasă. Copilul nu părăsește doar antrenamentul împreună cu persoana care l-a corectat. Pleacă acasă cu părintele său. Rolurile devin astfel dificil de separat. Adultul poate considera că discută despre performanță, în timp ce copilul poate simți că relația dintre ei depinde de felul în care s-a antrenat.

În familiile în care părintele este antrenorul oficial al echipei apare și o dificultate suplimentară. Copilul poate considera că este corectat mai sever pentru ca părintele să nu fie acuzat de favoritism. În același timp, colegii și ceilalți părinți pot interpreta deciziile antrenorului prin prisma relației de familie.

Ambele părți pot ajunge blocate în aceeași dinamică

Părintele investește timp și energie pentru a contribui la progres. Cu cât investește mai mult, cu atât poate deveni mai atent la rezultate și mai nemulțumit când schimbările nu apar.

Copilul încearcă să răspundă așteptărilor, dar nu poate reproduce întotdeauna ceea ce i se cere. Părintele interpretează dificultatea ca pe un semn că este nevoie de și mai multă pregătire. Copilul primește astfel mai multe corectări și simte o presiune mai mare.

Astfel se formează cercul: efortul părintelui crește, standardul devine mai greu de atins, iar nereușita copilului pare să justifice continuarea intervenției. Dacă am scoate un singur element din ecuație, dinamica s-ar putea schimba într-o altă direcție.

Nu este necesar ca una dintre părți să urmărească intenționat această situație. Părintele poate crede sincer că oferă sprijin, iar copilul poate încerca sincer să progreseze. Cu toate acestea, relația ajunge să fie organizată în jurul unei probleme permanente care trebuie corectată.

În loc ca pregătirea suplimentară să confirme posibilitățile copilului, ea poate ajunge să îi amintească mereu ceea ce încă nu face suficient de bine.

Copilul are deja un antrenor. Acasă are nevoie de un părinte

Rolul părintelui în sport nu este unul secundar. El susține participarea copilului, suportă costuri, organizează deplasări și trăiește alături de acesta victoriile, greșelile, selecțiile și perioadele dificile.

Tocmai din acest motiv, rolul său nu trebuie confundat cu cel al antrenorului. Antrenorul răspunde de pregătirea sportivă și de evaluarea performanței. Părintele rămâne persoana în relația cu care copilul nu ar trebui să fie permanent analizat prin ceea ce produce pe teren.

Un părinte poate cunoaște foarte bine jocul și poate avea intenții corecte. Poate fi chiar antrenor licențiat. Niciuna dintre aceste calități nu elimină însă rolul afectiv pe care îl are în viața copilului.

Copilul poate avea nevoie de mai multă pregătire. Dar relația cu părintele nu ar trebui să devină încă un antrenament din care nu poate pleca.