Diferența dintre autonomie și lipsa de sprijin

Un sportiv tânăr uită să își pregătească echipamentul pentru antrenament. Părintele poate reacționa în mai multe moduri. Poate pregăti de fiecare dată geanta în locul copilului, pentru a se asigura că nu lipsește nimic. Poate refuza să îl mai ajute, considerând că trebuie să suporte consecințele. Sau poate verifica împreună cu el ce are nevoie, îl poate ajuta să își facă o listă și îi poate lăsa treptat responsabilitatea pregătirii.

În primul caz, părintele rezolvă problema în locul copilului. În al doilea, retrage imediat ajutorul. În al treilea, îl învață cum să rezolve singur o situație care se poate întâmpla din nou pe viitor. – Aceasta este diferența dintre control, lipsă de sprijin și susținerea autonomiei.

Autonomia nu înseamnă să faci totul singur

Un copil autonom nu este un copil care nu mai are nevoie de părinți. Este un copil care învață să ia decizii, să își asume responsabilități și să ceară ajutor atunci când nu poate gestiona singur o situație.

Aceste lucruri nu apar într-o singură zi. Ele se învață prin experiență și se dezvoltă treptat.

Un copil de zece ani poate învăța să își pregătească echipamentul, dar este posibil să aibă încă nevoie de o listă sau de o verificare. Un sportiv care schimbă clubul poate fi responsabil în multe domenii și totuși să aibă nevoie de sprijin pentru a se adapta noului mediu.

Autonomia nu înseamnă absența ajutorului. Înseamnă că ajutorul primit îl pregătește pe sportiv să facă treptat mai multe lucruri singur.

Când ajutorul se transformă în control

Majoritatea părinților intervin pentru că vor să își protejeze copilul și să îi ofere șanse mai bune. Totuși, o intervenție bine intenționată poate limita învățarea dacă adultul preia constant responsabilitățile sportivului.

Părintele pregătește echipamentul, urmărește permanent programul, vorbește cu antrenorul după fiecare nemulțumire și îi spune copilului ce decizie să ia. După meci, îi explică fiecare greșeală înainte să îl întrebe cum a văzut el jocul.

Pe termen scurt, unele probleme sunt rezolvate mai repede. Echipamentul ajunge la antrenament, programul este respectat și conversația cu antrenorul se întâmplă. Copilul pierde însă ocazia de a învăța cum să facă singur aceste lucruri. În timp, poate ajunge să aștepte indicații înainte de fiecare decizie. Poate evita să vorbească direct cu antrenorul sau poate considera că părintele este responsabil pentru rezolvarea problemelor sale.

Acest lucru nu înseamnă că părintele nu trebuie să intervină niciodată. Vârsta copilului, siguranța lui și gravitatea situației contează. Problemele medicale, comportamentele abuzive sau alte situații care pot pune copilul în pericol nu trebuie lăsate exclusiv în responsabilitatea acestuia. Diferența importantă este următoarea: părintele intervine pentru că situația cere protecția unui adult sau o face cumva din alte motive?

Când retragerea ajutorului devine lipsă de sprijin

La polul opus se află situația în care părintele consideră că responsabilitatea se dezvoltă numai dacă sportivul este lăsat să se descurce singur.

Copilul nu înțelege de ce joacă mai puțin, iar răspunsul primit este: „Du-te și rezolvă cu antrenorul”. Adolescentul nu știe cum să își organizeze școala, antrenamentele și recuperarea, iar adultul îi spune că este suficient de mare pentru a găsi singur o soluție. Sportivul trece printr-o accidentare și este îndemnat să fie puternic, fără să fie întrebat ce îl îngrijorează sau de ce ajutor are nevoie.

În aceste situații, responsabilitatea este transferată înainte ca sportivul să aibă toate instrumentele necesare.

A vorbi cu antrenorul este o responsabilitate potrivită pentru un sportiv tânăr. Totuși, dacă nu a mai purtat o astfel de conversație, poate avea nevoie să învețe cum să înceapă, ce întrebări să pună și cum să asculte răspunsul. Părintele nu trebuie neapărat să vorbească în locul lui, însă îl poate ajuta să se pregătească.

Lipsa de sprijin nu se vede doar atunci când părintele este absent. Poate apărea și atunci când este prezent, dar îi cere copilului să gestioneze singur o situație pe care acesta încă nu știe cum să o abordeze.

Responsabilitatea se transferă treptat

Între „fac eu în locul tău” și „descurcă-te singur” poate exista o variantă mai utilă: „te ajut să înveți, apoi te las să încerci”. La început, părintele poate explica și arăta. Apoi poate face lucrul respectiv împreună cu sportivul. Mai târziu, copilul încearcă singur, iar adultul rămâne disponibil dacă apare o dificultate. În cele din urmă, responsabilitatea îi poate aparține în totalitate sportivului.

De exemplu, pregătirea echipamentului poate începe cu o listă făcută împreună. După o perioadă, copilul își pregătește singur geanta, iar părintele verifică doar dacă a urmat lista. Ulterior, nu mai este necesară nici verificarea.

Același proces poate fi folosit pentru organizarea programului, comunicarea cu antrenorul sau analiza unei greșeli. În loc să sune direct antrenorul, părintele îl poate întreba pe copil. Responsabilitatea rămâne la sportiv, dar acesta nu este trimis nepregătit într-o situație dificilă.

Sprijinul nu arată la fel pentru fiecare copil

Doi sportivi de aceeași vârstă pot avea nevoie de niveluri diferite de ajutor. Unul își organizează singur programul, dar evită conversațiile dificile. Altul vorbește ușor cu antrenorul, însă uită frecvent lucrurile necesare pentru antrenament.

Și contextul poate schimba nevoia de sprijin. Un sportiv poate fi independent într-un mediu cunoscut și poate avea nevoie de mai mult ajutor după schimbarea echipei, după o accidentare sau în perioada trecerii la seniori.

De aceea, autonomia nu trebuie evaluată printr-o singură întrebare: „Câți ani are?”. Este important să observăm ce poate face deja, ce încearcă să învețe și unde se blochează.

Studiile despre motivația sportivilor arată că adulții pot sprijini autonomia atunci când oferă explicații, ascultă perspectiva sportivului și îi permit să participe la deciziile potrivite vârstei și rolului său. Acest lucru nu înseamnă că sportivul decide totul sau că regulile dispar. Înseamnă că înțelege mai bine ce i se cere și începe să își asume propriile alegeri. Modelul prezentat de Mageau și Vallerand explică această relație dintre sprijinul oferit, autonomie și motivație.

Cum poate părintele să aleagă nivelul potrivit de ajutor

O întrebare utilă poate fi: „Ajutorul meu îl pregătește să gestioneze mai bine următoarea situație sau îl face dependent de intervenția mea?” Dacă părintele rezolvă mereu problema, copilul poate învăța că nu are nevoie să acționeze. Dacă părintele se retrage înainte ca sportivul să știe ce are de făcut, copilul poate rămâne blocat și poate interpreta dificultatea ca pe o dovadă că nu este capabil.

Sprijinul potrivit îi oferă sportivului suficientă siguranță pentru a încerca și suficientă responsabilitate pentru a învăța. Uneori, părintele va trebui să explice. Alteori va trebui să asculte, să pună o întrebare sau să lase copilul să greșească. În anumite situații, va fi necesar să intervină direct. Alegerea depinde de vârstă, experiență, consecințele posibile și capacitatea sportivului de a gestiona acel moment.

Părintele nu trebuie să dispară din proces pentru ca sportivul să devină autonom. Rolul său se schimbă. Trece treptat de la persoana care organizează și decide la persoana care oferă repere, observă și rămâne disponibilă.

Autonomia crește atunci când sprijinul este retras treptat, pe măsură ce sportivul învață să preia responsabilitatea. Dacă ajutorul dispare înainte ca învățarea să aibă loc, nu mai vorbim despre autonomie, ci despre lipsă de sprijin.